Onest cu crezul meu.

,,…știu în cine am crezut!” 2 Timotei 1:12

În clasa a IV a avut loc schimbarea profesorului de religie în școală. În sala de curs a intrat o doamnă mare, impunătoare, aspră și cu mult tact. A deschis lecția din acea zi făcându-și un grăbit semn al crucii cu fața spre geam și cu ochii la noi, moment în care a vânat, fără amânare, pe singurul copil care, în timpul rostirii rugăciunii adresată fecioarei Maria, a evitat să se închine și chiar să rostească această rugăciune. După rugăciune am fost adus în fața clasei, moment în care m-am simțit precum Martin Luther în fața unui sobor al Romei, confruntat și ilarizat pentru crezul meu. Acolo, în fața martorilor văzuți și nevăzuți am răspuns celei mai grele întrebări despre identitatea mea, atunci când, acuzator, am fost interogat despre confesiunea din care fac parte. Întrebarea a fost directă: ,,Ivane, tu ești pocăit mă?” ,,Da, sunt!” Știam că sunt privit ca fiind diferit, dar nu m-am gândit că opțiunea mea religioasă poate fi ținta unei tiranii a majorității. Anii au trecut, dar confruntarea în public, vis-a-vis de crezul meu, mă urmărește și astăzi.

Într-o lume dominată de ideile filosofice tributare unui raționament orizontal și golit de intenții spre salturi metafizice, noi creștinii căutăm un reper doctrinar pentru a ne fundamenta opțiunea spirituală. Aflați la intersecțiile marilor concepte despre lume și viață, găsim răgazul necesar pentru validarea proprilor argumente pe care le justificăm și biblic. Imediat după moartea apostolilor și chiar a părinților apostolici, creștinismul a dat examenul dogmei, atunci când Arius din Alexandria a pus în mișcare episcopii de pretudindeni prin demența cu care și-a construit argumentarea pentru demontarea adevărului, cum că Hristos, nu este nimic mai mult decât o ființă creată, nefiind de aceiași natură cu Tatăl. De ce în 325 d.p.Hr și ulterior în cele 7 concilii ecumenice (în cazul bisericii răsăritene) sau a celor 21 concilii ecumenice (în cazul bisericii apusene), creștinismul și-a apărat adevărul pe care îl predica cu convingerea că este infailibil și necesar pentru mântuirea fiecărui credincios?

Pentru crezul de la Niceea și ulterior pentru dogmele proclamate de creștinism s-a dat o bătălie de onoare, iar intrarea în arena gândirii veacurilor aflate sub influența filozofiei, a reprezentat cea mai înaltă formă de sacrificiu. Pentru crez plătesc un preț, chiar și cu viața. Pentru adevăr, s-a trăit și chiar s-a și murit. Astăzi, creștinismul contemporan a rămas în vestiarul pregătirii doctrinare înainte de meciul pe care nu îl poate evita. Dacă ar fi să fiu onest cu crezul meu, trebuie să văd mai întâi dacă am un crez. Dacă crezul meu este 100% izvorât din Scriptură și nu din tradiție sau gândire creștină de tip confesional sau , el singur se poate apăra fără echivoc. Dacă mi-l asum ca pe un crez, el formează mai mult decât a,b,c-ul convingerilor mele. Crezul se proclamă, crezul se trăiește, crezul se iubește. Pentru ce fugim de mesajul Scripturii și devenim prizonierii unor amatori hrăniți cu iluzii proprii? Crezul este crez, chiar dacă provoacă contradicții în așteptările mele, iar prin absența unei coeziuni necesare între mintea mea și el, îmi voi asuma o subordonare a vieții mele în mod plenar pentru dobândirea mântuirii care derivă din jertfa lui Hristos, un adevăr enunțat de crez. Prea mult adevăr diluat de dragul păstrării maselor în zona unei influențe religioase. Dacă masele nu își asumă un crez autentic, Scriptural și nenegociabil, mi-e teamă că, prin superficialitatea aceasta, nu se vor naște ucenici reali.

Dacă vrei să fi onest cu crezul tău, nu poți ajunge selectiv. Nu poți favoriza unele texte din Scriptură în detrimentul altora, doar pentru a fi onest confesional. Apostolul Pavel afirmă într-o generație în care singurul text scris, ca normă de Scriptură, era VT și că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos omului lui Dumnezeu (2 Timotei 3:16), iar rostirea apostolilor, sub directa îndrumarea Duhului Sfânt a fost canonizată ca fiind Scriptură. Toate scrierile care însumează NT au fost acceptate de către biserică, au fost scrise de către apostolii Domnului Isus, iar între ele s-a păstrat o armonie doctrinară perfectă. Pe tot parcursul dezvoltării gândirii creștine, miza a fost păstrarea nealterată a Scripturii. Evul întunecat a reprezentat cea mai neagră perioadă din istoria bisericii, datorită slujbelor ținute în limba latină în toate bisericile din Apus, o limbă înțeleasă doar de preoți, dar și a corupției clerului care vindea indulgențe unor oameni cu intenții și cugete oneste, iar migrația și războaiele purtate cu poarta otomană în Răsărit, au fragilizat întărirea dogmelor fundamentale ale creștinismului. Scriptura nu era tradusă în limbile națiunilor în care se țineau slujbe în cinstea lui Dumnezeu, iar mirenii rămâneau într-un întuneric doctrinar tolerat de liderii bisericilor care se temeau să pună Biblia în mâna omului obișnuit. Anii au trecut în graba lor sortită, iar creștinismul contemporan, aflat într-o pretinsă libertate de cuget și practicare a crezului pe care susține că îl mai are, se găsește stagnând într-o defensivă cu care s-a acomodat. Dacă ar fi să fim onești, cum ar suna crezul nostru în contextul în care divorțul, avortul, libertățile sexuale nestăpânite, tupeul și ilarizarea tuturor încercărilor de promovare a valorilor creștine sunt înfrânate de umanism și consumism? O viață fără norme conduce fără echivoc la haos și împietrire. Nu poți salva viața unui pacient bolnav care refuză în mod insistent, tratamentul salvator. Crezul nu poate deveni crez fără o zdrobire lăuntrică. Crezul se fundamentează în timpul umblării cu Dumnezeu. Enoh a umblat cu Dumnezeu, iar Moise i-a privit și degetul cu care scria pe piatra zdrobită de piciorul altarului din vale, dar și spatele atunci când, frumusețea prezenței lui Dumnezeu a eclipsat frumusețea lui Adam și a paradisului pierdut. Chiar și apostolii în parcursul celor peste 3 ani, au declarat cu profundă responsabilitate că Hristos, este Dumnezeul întrupat pentru îndeplinirea planului veșnic al Sfintei Treimi.

Crezul meu este Scriptura întreagă. Dacă confesiunea din care fac parte, îngrădește exprimarea vreunui adevăr etern și neschimbabil rostit de Dumnezeu în această carte, atunci mă găsesc într-un carusel din care mă voi da jos fără ezitare. Nu poți muri pentru un crez pe care nu l-ai avut și pe care nu l-ai trăit în mod real. Pierderea valorilor etice și morale surprind umanitatea într-un derapaj ireversibil. În numele iubirii aproapelui nu am voie să Îl urăsc pe Dumnezeul crezului meu, pentru că crezul meu nu este altceva decât o prelungire, cu scop de implementare urgentă, a voii Sale în viața mea. Scriptura rămâne un stâlp stabil și necesar opririi răului care tinde să ajungă la desăvârșire în natura umană păcătoasă.

Dacă îmi asum să fiu onest cu crezul meu, îmi accept izolarea sau exilul de care au avut parte toți aceia de care lumea nu era vrednică (Evrei 11:38). Crezul cere fidelizarea celui care îl trăiește. Crezul nu rămâne o doctrină moartă a marilor teologi, ci crezul devine o realitate vie și sublimă a creștinului întâlnit cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt. Crezul devine un mod de a fi. Crezul meu este acesta: Hristos este Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat, a murit și a înviat pentru mine, care S-a înălțat pe scaunul Tatălui de domnie și care se va întoarce după mine. De fapt crezul meu este Hristos în care VT și NT își găsesc împlinirea perfectă.

Fii onest cu crezul tău!

Despre Toma.

„Toma-Necredinciosul” într-o pictură de Michelangelo Merisi da Caravaggio

Duminică ne vom aminti de Toma. Atunci când mă gândesc la el, îmi amintesc de un prieten care a venit la biserică ani de zile doar pentru anturaj mai bun și nu pentru Hristos. A mai trecut ceva timp și s-a convertit real. Așa a fost și Toma, unul dintre apostolii Domnului. Are și un nickname: Geamănul (Ioan 11:16). În relațiile de familie poreclele condimentează cumva desfășurarea episoadelor greu de uitat. Geamănul devine faimos. Geamănul este ales, alături de alți colegi, să facă parte din grupul restrâns al noului Învățător. Iată-l pe Toma depășind preconcepțiile lipsite de o șansă la mai bine a prietenilor din cartier. Din relatarea evanghelilor, el este unul dintre puținii ucenici activi și chiar vocali în circumstanțe dificile. Toma este surprins de Ioan în diferite situații, iar prin descrierea făcută de prietenul său vom căuta să îl cunoaștem mai bine.

În ziua în care Lazăr moare, Hristos decide, în sfârșit, să plece spre Betania. Toma afirmă că ar putea fi ultimul drum pe care ar merge Isus și echipa ucenicilor: ,,Haidem să mergem şi noi să murim cu El! (Ioan 11:16).” Să pară ironic, nu cred că ar fi fost cazul. Să pară dramatic, nu cred că i-ar fi stat în fire. Dar totuși Toma consideră că sunt anumite situații în viața omului când, din punct de vedere uman, nu mai ai soluții, iar încercarea rezolvării lor ar dăuna definitiv tuturor celor angrenați în demers. Sună oricum mai devotat decât ceea ce au afirmat cei 70 de apostoli care au părăsit timpuriu drumul uceniciei. Dar Hristos era Dumnezeu și asta Toma încă nu vedea. Toma se remarcă și la ultima împărtășanie cu Hristos din Ioan 14. Are incertitudini, contradicții, temeri și lacune. „Doamne”, I-a zis Toma, „nu ştim unde Te duci. Cum putem să ştim calea într-acolo?” (Ioan 14:5). Nu știm. După trei ani și jumătate de studii și explicații intensive, nu știm unde Te duci. Nu e ca și cum n-a auzit de zeci de ori mesajul pildelor care anticipează o inaugurare a împărăției debutată cu răstignirea Celui pe care Îl urmează. Nu știm. Destul de neclar pentru un apostol cu ștate vechi. Nu știm locația și nici măcar drumul spre această destinație descrisă de ochii calzi a Celui ce a construit-o.

Toma știa că vine și ziua în care trebuie să spună altora ceea ce a auzit în tihna discuțiilor cu Hristos. Acolo e examenul. Să îi duci pe oameni pe calea pe care tu ai mers. Dar mai complicat ar fi să îi conduci spre o destinație pe care, tu, încă nu ai cunoscut-o personal.  Adică orbul nu poate oferi repere vizuale altor orbi. Aici Hristos are un mesaj pentru Toma: Isus i-a zis: „Eu sunt Calea , Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine (Ioan 14:6). Drumul, motivul și destinația sunt Hristos. Nu poți inventa o cale nouă. Multe căi pot lăsa impresia unei destinații de 5 stele, dar în final să infirme cele mai nobile așteptări (Proverbe 14:12). Lan de grâu cu corbi este o pictură în ulei pe pânză, realizată în luna iulie a anului 1890 de pictorul olandez Vincent Willem van Gogh. Drumuri care duc spre nicăieri. Iată drumul fără Hristos. Un drum spre nicăieri cu o recoltă prădată de diavol. Absența acestei convingeri, va desprinde corbia vieții omului de malul Evangheliei pe care o aude, dar n-o crede. Nu îl pot suspecta pe Toma de mari trădări, pentru că în noaptea în care a pus întrebările nesiguranței sale, toți apostolii au considerat calea fugii în noapte, mai de folos decât Calea promisă de Hristos. Iată ce face frecventarea slujbelor de Împărtășire cu Hristos, dar fără entuziasmul intenției și aplicării mesajelor Sale. În ziua învierii lui Hristos, Toma n-a mai mers la biserica nr. 1. Era prea mult. Era prea de tot. I-a spus lui Petru că,  dacă nu vede personal semnele din trupul lui Hristos, nu mai vine la slujbă. Toma n-a știut că Hristos l-a auzit. A mai trecut ceva timp și încăpățânatul cedează. Apostolii erau prietenii lui. Este destul de greu să te desprinzi de oamenii cu care ai petrecut clipe înălțătoare timp de peste trei ani. Dar nu este ciudat că mulți mergem la biserică, doar de dragul prieteniilor de acolo? Un anturaj bun nu poate deveni un substitut pentru o relație autentică cu Hristos.

Hristos vine la slujbă așa cum a promis că o va face ori de câte ori ne strângem în numele Său. Primul pe care îl invită la altar, este Geamănul: Apoi a zis lui Toma: Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios (Ioan 20:27). Pe scurt: vino și vezi! De trei ani, tot asta îți spun. Acolo are loc schimbarea reală a celui care a venit la biserică doar pentru anturaj. Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu! (Ioan 20:28) Cât timp trebuie să treacă să dobândești o astfel de convingere? Domnul meu și Dumnezeul meu. Al meu. Al meu și nu al părinților mei. Al meu și nu numai al celor cu care m-am botezat. Geamănul se vede pe sine în ochii unui Hristos iubitor și sincer. Hristos îi spune pe nume. Fără porecle, fără aluzii și ironii. „Tomo”, i-a zis Isus, „pentru că M-ai văzut ai crezut (Ioan 20:29). Pentru toți frații lui Toma, Hristos are un mesaj: Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut (Ioan 20:29).”

Iată mesajul învierii. Să crezi. Nu este acesta temeiul credinței creștine? Să crezi în lucruri pe care nu le vezi (Evrei 11:1)? Hristos are răbdare și știe că fiecare om are o șansă reală la mântuire. Anii trec în graba lor sortită. Ne camuflăm în biserică sperând să nu ne fie depistate lipsurile vieții spirituale. Eu chiar cred că vine o zi când Hristos ne va striga pe nume și ne va invita să punem mâna în palmele Sale străpunse și pentru păcatele noastre. Ziua aceea nu e departe de tine dragul meu cititor. Ai vrea să te schimbi? Ai putea crede? Eu cred că da. Din ziua aceea Toma n-a mai plecat din anturajul ucenicilor. În Ioan 21:2, Toma e acolo. E gata pentru o nouă pescuire minunată. E gata pentru o nouă experiență cu Domnul. Toma a murit în India. El a devenit apostolul în care Hristos a crezut și căruia i-a dat un scop după înviere.

E rândul nostru!

Hristos a înviat și pentru tine, frate cu Toma!

Tu ce pui în joc?

,,Îmi pun viața în joc!” – Iov 13:14.

Iov – Leon Bonnet (1880)

Da, în lumea decăzută era un om (Iov 1:1). Un om pe care nu ai cum să nu-l remarci. Loial, prietenos, demn de încrederea lui Dumnezeu și a oamenilor. Un om prosper, dar pe deplin dependent de Dumnezeu. Viața lui Iov este adusă în discuția din sala tronului din cer. În cer, se pune un așa-zis pariu (Iov 1:6-12). Dacă omul pierde posesiunile, pe cei dragi, chiar și sănătatea, va ajunge în opoziție cu Dumnezeu. Iată pe ce pune rămășag Lucifer. Într-o lume coruptă, căzută și fragilă, pentru fidelitatea omului, nu garantează cineva. Desfășurea narațiunii din cartea lui Iov, ne convinge de suferința nemeritată a unui om bun. 

Da, Lucifer este maestru în distrugeri. Până unde merge Lucifer? Până acolo unde îi ia lui Iov tot. Afirmația lui Iov, în fața jafului, dezarmează chiar și cele mai puternice armate: ,,Domnul a dat, Domnul a luat. Numele Lui să fie binecuvântat (Iov 1:21).” Aici este prima victorie. Imediat după înșirarea pierderilor lui Iov, prietenii lovesc, acolo unde armura nu protejează. Prietenii cunosc punctele slabe și punctele tari. Dialectica prietenilor lui Iov, nu-i lasă loc de apărare. Nici măcar un drept la replică. În mijlocul antitezelor la teze, Iov pune rămășag, la rămășagul din cer. Pariu, la pariul din cer. Ce mai poți pune în joc, atunci când ai pierdut chiar tot? Ce mai poți pune pe masa unde zarurile aruncate, prezic iminenta înfrângere a binelui din om? ,,Îmi pun viața în joc! (Iov 13:14).” Viața ca preț pentru o întâlnire cu Dumnezeu. Dumnezeu rămâne centrul vieții omului chiar și în cel mai dureros necaz. Pe Dumnezeu vreau să Îl întâlnesc, strigă Iov. Dacă este la apus sau la răsărit (Iov 23:8), spunea Iov, sunt dispus să parcurg orice distanță pentru o audiență în fața Lui. Numai omului care renunță la tot, i se poate revela Dumnezeu în toată splendoarea Sa. Până nu renunți la viață, pentru dobândirea adevăratei vieți, orice demers, al stabilirii întâlnirii dintre Dumnezeu și om, este sortit eșecului. Hristos a strigat omenirii: ,,Eu sunt Viața!” (Ioan 14:6). Omul începe să trăiască cu adevărat, doar atunci când socotește lumea și existența în afara voii lui Dumnezeu ca pe o povară greu de purtat. El este Viața pentru care merită să îți dai chiar și viața (Filipeni 1:21). Pentru Pavel, Hristos era Viața. 

Întorcându-mă la Iov, constat miza unei întâlniri pe care n-a vrut să o rateze. Am înțeles că superficialitatea, pe drumul întâlnirii lui Dumnezeu, nu prezice vreun sorț de izbândă. Omul care renunță la tot, poate dobândi prin ascultare, totul. Tânărul bogat, a avut tot, dar a rămas cu un mare nimic, atunci când a înțeles că averea este mai de preț decât Hristos (Matei 19:16-22). Iubirea lui Hristos, nu poate substitui asumarea uceniciei ca acțiune liber consimțită în fiecare zi. Dar Iov pune totul în pariu. Viața mi-a mai rămas? Viața o pun în joc. Pânâ când Dumnezeu nu răspunde, nu dau înapoi. La Peniel, doar cei care luptă până la final văd Chipul lui Dumnezeu, așa cum L-a văzut și Iacov (Geneza 32:30). Iov, a primit audiența mult așteptată. Splendoarea lui Dumnezeu îl copleșește chiar și pe supraviețuitorul unui pariu neobișnuit. Iov declară: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut (Iov 42:5). Drumul de la ce știi despre Dumnezeu, la a-L cunoaște în mod real pe Dumnezeu, se parcurge punând totul în joc. Doar cei care dau totul (Marcu 12:30), vor primi totul.

Acolo Lucifer a pierdut definitiv. Lucifer a avut totul și l-a trădat pe Dumnezeu în cer (Isaia 14:12-23), iar Iov, fără să mai aibă ceva, L-a căutat și L-a iubit pe Dumnezeu cu mai multă pasiune. Ce lecție ne predă omul din țara Uț. Încă nu mi-am pierdut speranța că mai sunt și oameni integri care Îl iubesc pe Dumnezeu în mod real.

Dar noi, ce punem în joc?

Onoare și onestitate.

Vai de cei ce numesc răul bine şi binele, rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina, întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă şi dulceaţa, în loc de amărăciune! – Isaia 5:20.

Isaia decide, în mod onest și fără interes obscur, să parcurgă cărarea spre Dumnezeu. Lepădarea de sine și deprinderea asumării unui standard înalt, ca reprezentant al lui Dumnezeu, fac din profetul Isaia un mesager al integrității și al abandonării compromisului atât de șiret înfiripat în inima unor pretinși lideri religioși. La ce bun să soliciți oamenilor un standard pe care tu însuți îl invalidezi ostentativ, atunci când contradicția dintre cuvintele rostite și faptele pe care le realizezi, îi scandalizează chiar și pe cei mai activi agenți ai derapajelor morale? Dumnezeu pretinde vigilență din partea omului. Fermitate și coloană vertebrală. Dincolo de un discurs organizat, chiar cu scop de motivare a celor instabili, mesajul lui Dumnezeu prin Isaia, așteaptă de la om, o decizie a cărei frumusețe generează armonia prieteniei cu El. Vaietul profetului alarmează, pentru că anticipează un final dezamăgitor. Aceste trei interdicții conturează așezarea voinței umane, de bună voie, în matricea unui ideal realizabil.

Un credincios care dorește să își păstreze onoarea și onestitatea:

Nu confundă binele cu răul. Dacă a dispărut ceva din conștiința societății postmoderne, cu siguranță a dispărut orice noțiune de bine și rău. Atunci când o societate sau chiar o biserică, refuză delimitarea realității înfâptuită de oameni, în aceste două categorii de bine și rău, își garantează derapajul spre o dezordine și o confuzie condamnabilă. Numai Dumnezeu a delimitat binele de rău. Cine suntem noi să amestecăm aceste categorii fără a înțelege măcar ce reprezintă ele? Atunci când binele este confundat cu răul, pervertirea rațiunii umane conduce spre abisul negării existenței lui Dumnezeu ca instanță supremă. Atunci când amestecul s-a realizat, destinația capătă contur. Destinația este iadul. Da, sunt oameni care din lipsă de bărbăție, sau pentru că și-au vândut convingerile, au ajuns să dărâme granița dintre cele două realități. Ei neagă declanșarea unor eventuale consecințe atunci când, nici nu înegresc lumina, dar nici nu luminează întunericul. Zona gri. Zona neutră, incertă, nerevendicată sau chiar asumată de cineva care o refuză și o explică printr-o trăire autentică. Nu confunda binele, ca sursă directă în Dumnezeu, cu răul ca demers al căderii lui Lucifer, o cădere care trage după sine atât de mulți oameni lipsiți de discernământ. Așa am ajuns să fim martorii divorțului, al denaturării misterului căsătoriei dintre un bărbat și o femeie. Amestecul a produs un derapaj iremediabil pentru cei care au crezut în inofensivitatea sa.

Un credincios care dorește să își păstreze onoarea și onestitatea:

Nu confundă lumina cu întunericul. Pericolul asocierii lor, în mod greșit, al consecințelor derivate din cele două realități, ne scandalizează. Dumnezeu a separat ziua de noapte prin legi eterne, legi respectate de cei doi mari luminători numiți soare și lună. Dacă în mișcarea planetelor există o ordine și un respect al neinvadării hotarului stabilit de Dumnezeu, pentru ce omul face declarații la limita nebuniei? Cum poate un om să pretindă că cele două evenimente solare cu implicații cosmice reprezintă același lucru, fără să întreprindă măcar un exercițiu de onestitate vis-a-vis de înțelegerea rațională a împărțirii eterne dintre lumină și întuneric? Dumnezeu se descoperă prin lumină. Iar asocierea Sa cu lucrările întunericului, denotă o abordare cel puțin luciferică. Asocierea lucrărilor lui Dumnezeu cu acțiuni ale diavolului, provoacă revoltă în dimensiunea spirituală care pretinde o separare ireconciliabilă între cei buni și cei răi. Nu numi, îndeamnă profetul Isaia, lumina întuneric. Ele se resping. Nu pot fi așezate într-o simetrie dorită de om. Pentru ce cauți mântuirea lui Lucifer, dacă sentința sa este deja afirmată în Scriptură? Orice tentație de îndulcire a întunericului, cum că nu ar fi atât de vinovat, te transformă într-un ambasador al său. Orice ambasador al răului, devine inamicul lui Dumnezeu. Dumnezeu rămâne campion, oricât ar încerca tabăra întunericului să trucheze finalul iminent al confruntării lor. Dumnezeu se disociază de orice mișcare aparent înfrumusețată sau mai bine spus, cosmetizată de arhitecții unui proiect fără o graniță reală. Nu numi cele două realități ca fiind indentice, pentru că ceea ce oferă, ca răsplată, nu poate garanta vreo origine comună. Lucrările diavolului sunt ale lui. Nu sunt ale lui Dumnezeu. Iar omul de sub soare, nu poate rămâne în neutralitate. Ori cu Dumnezeu, ori cu diavolul. Varianta slujirii la doi stăpâni a rămas de mult în ridicol. Nu o mai aborda și tu. Pierzi timp. E timpul să decizi.

Un credincios care dorește să își păstreze onoarea și onestitatea:

Nu confundă roadele. Dulceața și amărăciunea, sunt trecute prin filtrul papilelor gustative ale fiecărui om. Nu poți înșela pe cineva prin simularea unui efect invers. Dulceața oferă un gust dulce. Amărăciunea obținută din te miri ce, nu poate oferi un alt gust. Dumnezeu s-a săturat de oameni care se mint în fiecare an, cum că vor oferi dulceața pe care El o așteaptă. Nu rodul trebuie schimbat, pentru că el este consecința seminței semănate. Mergi la origine. Mergi în esența lucrurilor. Nu poți culege smochine dintre spini. Așteptările lui Dumnezeu sunt legitime. Sunt conforme cu ceea ce ai semănat. Dar te rog, nu pretinde că dulceața este amărăciune, pentru că sfidezi orice normal al pretenților lui Dumnezeu. Nu poți rodi decât ceea ce ai semănat. Nu poți minți, pentru că rodul este evident și nu poate fi îndulcit cu ceva extern. Ți se cere onestitate, chiar dacă ea presupune o nouă semănare pentru că Dumnezeu are așteptări pe care le răsplătește. Profetul Isaia, este primul pacient care își administrează antidotul pentru ipocrizie. În capitolul 6, profetul constată că nu era departe de cei pentru care vaietele cutremurau orice fundament. Dumnezeu i-a curățat gura, pentru ca ceea ce urma să spună, chiar dacă îl costă și îl vitregește de prietenii, relații și poziții, să îl poată mântui pentru eternitate. Gura lui Isaia a trebuit sfințită, pentru a nu numi binele rău, sau lumina că este întuneric și prin declarațiile acestea să omită dăruirea unui rod așteptat de Dumnezeu.

Dacă este un lucru pe care l-am admirat la anumiți slujitori ai altarului, a fost faptul că au delimitat realitățile descrise mai sus, cu un cost de imagine imens. Dar integritatea nu le-a fost luată. E plină lumea de predicatori confuzi. Prețuiți oamenii care, asemenea lui Ioan Botezătorul, și-au asumat un rol nepopular, dar încărcat de noblețe și iubire reală față de oameni. Dumnezeul care a conceput ADN-ul uman și galaxiile îndepărtate, nu poate fi indus în eroare, pentru că El ne cunoaște atât de bine. Acum la început de an, te rog să nu te arunci în afirmarea unor realități pe care încă nu le-ai înțeles. Mai meditează. Nu le amesteca. Orice amestec denaturează un început bun spre un sfârșit rău. Dumnezeu așteaptă un rod diferit de ceea ce ai oferit până acum. Onorează-L cu ce ai mai bun. El merită. Răsplata Lui ți se va adresa și ție și mie, dacă l-am onorat lăsându-L pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Să avem un an mai bun cu un rod și mai bun. Trăiește ca un om onest în onoarea noului statut.

Un an mai bun!

Uitarea,

,,Dar fac un singur lucru: uit ce este în urma mea!” Filipeni 3:13.

Rembrandt Harmenszoon van Rijn, Apostolul Pavel,1633.

Uitare. Uitarea ca refuz al amintirilor chinuitoare. Uitarea ca evadare din temnița trecutului înfrânt de păcatul nemărturisit la timp. Uitarea ca desprindere de malul celor ce vâslesc aproape de țărmul comodității cotidiene. Uitarea ca respingere a domniei temerilor fără fundament. Uitarea ca interes pentru nemărginirea harului independent de realizările umane. Uitarea zilelor de abandon în fața valențelor vieții de urmaș loial al lui Hristos. Uitarea ca pas al credinței motivatoare, într-o lume a confuziei, obținută ca răspuns la dulcele ecou al Evangheliei care nu ne mai condamnă. Pavel, a trăit pentru prezent. ,,Căci pentru mine, a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21), avea să spună fără ezitare, un om eliberat de drama vieții fără Dumnezeu. Trăiesc.

Eliberat de trecutul legalismului obositor. Eliberat de pretenții neîmpăcate, de strigătele celor care invocau dreptate pentru suferințelor generate de orbirea unui om în opoziție cu Dumnezeul pe care pretindea că Îl slujește. Să poți să uiți, e mare lucru. Nu propun o uitare ca substitut al pocăinței reale, ci propun o uitare ca eliberare a sufletului de lanțurile păcatelor de altă dată. Propuneți să accepți iertarea unui Dumnezeu care te privește în ochi. Nu a fost durere mai mare pentru Petru, decât aceea resimțită în noaptea în care, după a treia lepădare, în acompanierea cocoșului ce prevestea scufundarea omului ce a pășit pe ape, a întâlnit privirea Hristosului pentru care n-a fost capabil să lupte nici măcar la nivel de o minimă apologetică. O slujnică îi dă șah mat. O noapte, un cântec și un plâns amar. Era plânsul omului înfrânt de el însuși. Nu doare nimic mai tare, decât să constați că te-ai hazardat în van. Dar Hristos uită abandonul lui Simon Petru, pentru că i-a mai dat o șansă. Șansa a doua. Și Petru a trebuit să uite.

Așa cum Iosif își numește primul copil Manase sau Uitare (Geneza 41:51), tot așa, primul rod al inimii iertate de trecut, trebuie să fie uitarea. Dar o uitare reală. E timpul să mergem cu mult mai departe de zona confortului mincinos al unei vieți în falsa stabilitate a nisipurilor mișcătoare cernite într-o lume fără calm și mângâiere. Uit pentru că Hristos m-a eliberat. Uit pentru că trecutul nu-mi mai poate controla prezentul. Uit pentru că viața poate dobândi un scop cu mult mai nobil. ,,Vreau să uit suferința”, striga bătrânul Iov sătul de enigmele din viață (Iov 9:27). Uit pentru că nu e prea târziu să încerc din nou. Uit pentru că uitarea aduce eliberarea de rușinea eșecurilor trecute, dar pe a căror lecții mi le asum cu reverență. Uit pentru că prezentul meu este Hristos. Și El a uitat fuga apostolilor din noaptea temerilor lor. Fac un singur lucru, spunea Pavel, uit ce este în urma mea.

Prezentul mă învață că Hristos este viitorul meu (Isaia 65:16). Avându-L pe Hristos în fața ochilor, fascinat de domnia și iubirea Sa de nepătruns, nu voi fi tentat, nici chiar pentru o secundă, să mai privesc peste umăr, spre țara ruinei noastre. Lot a înțeles mesajul. A fost har și pentru el. Un har neînțeles de cei din casa lui. Uită așa cum a uitat și Iov suferința pierderilor fără motiv (Iov 11:16). Atunci când vom începe să trăim în sfârșit în prezent, ca oameni liberi, viața ne va fi împodobită cu nestematele harului lui Hristos. Uitarea poate fi soluția pentru liniștea vieții în Hristos.

Nu prin purtarea măștilor de lut putem ascunde dezordinea din inimile rănite. Confruntarea cu Adevărul armonizează întreaga existență umană. Uitarea trecutului, ca sursă a stagnării și a lamentației, deschide noi oportunități pentru un prezent roditor. Dar despre un prezent roditor, voi scrie cu altă ocazie. Dacă și numai dacă, un credincios născut din nou își poate uita și abandona trecutul, indiferent de cât de dezastros poate fi, numai atunci, poate dobândi prin iertarea lui Hristos drept de înfiere și moștenire a unor dimensiuni spirituale de neimaginat. Singurul lucru pe care Pavel l-a făcut, pentru a naviga spre destinul mult așteptat, a fost acela al uitării trecutului prin iertarea iubitorului de oameni.

,,Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te mai condamnă?” Iată întrebarea unui Dumnezeu iubitor, pentru om bântuit de trecut, acuzații și dureri. Răspunsul? ,,Nimeni Doamne. „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti.” Iată motivul pentru care Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată ființa mea. El iartă, iubește și nu condamnă.

Capătul pământului tău.

De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită şi zic: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!” – Psalmul 61:2 – 

David, un om profund și nobil. David, regele fugar. Un rege în derivă. Psalmul acesta construiește decorul unei destinații incerte. David este atât de departe de destinația mult visată. Un capăt al pământului pentru care și-a croit un drum cu sabia scoasă alarmant de des. Care este capătul pământului tău? Capătul unei relații în care ai investit generos. Capătul unei iubiri devenită o iluzie. Capătul puterilor în lupta cu cancerul, cu respingerea, cu abandonul, cu eterna noastră depresie. A trebuit să mergi până la capătul pământului să găsești prieteni și să afli că lumea e cu mult mai rea decât refugiul porcarului, din țara pribegiei, ca substitut al Tatălui de acasă (Luca 15:15, 20).

Decorul influențează și starea lăuntrică a psalmistului. O inimă mâhnită te poate conduce spre singurătatea pe care doar Dumnezeu, prin psalmi, o mai poate alina. Nu a fost prima noapte tristă, cu incertitudini mai mari decât Goliat, în viața tânărului păstor. Dar cu siguranță, capătul pământului este ultima stația spre nicăieri. Acolo, David strigă, în amintirea unor experiențe timpurii, spre Dumnezeu. Atât ți-a mai rămas. O rugăciune spusă ca motivare a naufragiului neevitat. Acolo, la capătul pământului, cu inima zdrobită, cu strigătul profund dezorientat, David conștientizează adevărul pentru care merită să speri pentru o dimineață fără nori. Și noaptea are farmecul ei. Pentru că nici bezna nopții nu poate ascunde cerul înstelat.

La capătul pământului e locul potrivit în care afli că Dumnezeu este deja acolo. Oriunde vei căuta refugiu în afara lui Dumnezeu, nu vei face decât să adâncești abisul de care încerci să scapi. David a exersat drumul spre marginea mării (Ps.139:9), loc în care află că drumul cel mai scurt spre o nouă viață, duce pe stânca pe care singur nu o poate urca. Este stânca Golgotei, unde Hristos în singurătatea păcatului, luat de bună voie și din iubire, striga cerului cu inima mâhnită: Dumnezeule, Dumnezeule pentru ce m-ai părăsit (Matei 27:46)? Acolo, pe stânca pe care vei urca, vei afla că Hristos a cunoscut însingurarea de Tatăl, ca tu și cu mine să nu mai pribegim pe nisipurile mișcătoare ale lumii în derivă. Pe stânca pe care singur nu o poți urca, se zidesc construcțiile eterne (Matei 7:25). Stânca îți oferă chiar și apa pentru care ai bătătorit în van drumurile lumii, pentru că Stânca este Hristos (1Corinteni 10:4), atât pentru tine, cât și pentru Samson (Judecători 15:19).

David a înțeles în timp, că refugiul și suportul său vine din mâna unui Dumnezeu stabil, neschimbător, răbdător și disponibil. De la capătul pământului David începe alergarea spre o destinație nouă, stabilă și dorită (vs. 4) De la capătul pământului, spre destinația noastră eternă, vom ajunge doar cu suport divin. ,,Du-mă pe stâncă” (vs. 2), avea să spună David. Spre capătul pământului a mers singur. Spre stâncă, doar prin și cu Hristos. Acolo vom celebra alături de David, noi toți aceia care, am cunoscut capătul pământului și începutul unei relații autentice cu Dumnezeu. Acolo se cântă cu zâmbet și lacrimi.

Acolo, pe stâncă, viața începe să fie trăită cu adevărat.

Viața e mai mult decât pământ.

Isus i-a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa . Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.

Ioan 11:25.

Viață. Cât angajament pulseză în acest cuvânt. Un cuvânt activ, modelat de aplicabilitatea lui. Viața, dincolo de avans și lichidare, dincolo de amintiri uitate și dorințe neîmplinite. Viața cu întâlniri și mici iubiri, cu teste și eliberări târzii. Viața ca probă dincolo de orizontul mărunt al trăirii de azi pe mâine. Hristos are puterea, să comprime într-o declarație cutremurătoare tot ce poate defini viața, atunci când strigă celor ce trăiau parcați în fața morții lui Lazăr: ,,Eu sunt Învierea și Viața” (Ioan 11:25.).

Viața e mai mult decât pământ. E hotarul neîntrerupt al prelungirii milei Sale. Viața are un debut, iar implicarea lui Dumnezeu în procreere nu poate fi contestată de afirmațiile mărunte ale vreunei științe contemporane aflate în derivă. Alături de David, mă smeresc în fața majestății Sale. Psalmul 139, devine fundamentul adevărului nostru. Dumnezeu se implică în formarea organismului uman în pântecele unei femei. Zilele sunt hotărâte, mai înainte de a fi vreuna din ele. Și totuși, viața e mai mult decât pământul dorit, iubit, visat și dominat de iluzia fericirii fără Dumnezeu. Viața este pasiunea hrănită în așteptarea eternității ei. Trăiește viața. Trăiește înțelept. Trăiește cu convingeri vii și limpezi. Trăiește astăzi cu Hristos pentru a trăi etern. Trăiește în Hristos. Trăiește cu folos neegoist. Trăiește viața ta și nu a altuia. Trăiește iubind și dăruind cu bucurie. Viața e mai mult decât pământul refractar și plin de antipatii. Viața e mai mult decât constrângerea privirilor bănuitoare. Viața este un dar. Întreabă pacienții unei secții de oncologie. Întreabă și vei afla răspuns. Ce ușor îngrămădim, în minimalizarea tributară societății veacului contemporan, acest adevăr zguduitor. De la momentul suflării vieții în organismul lui Adam și până la declarația lui Hristos din fața mormântului lui Lazăr au trecut mii de ani. Mii de ani cu întrebări și temeri, de amânări fără soluții, de plânset fără alinare, de furtunoasele despărțiri de cei dragi. Singurul care a redat sens existenței umane, a fost Cel care a furnizat-o încă de la început. ,,Eu sunt Învierea. Eu sunt viața.”

O viață fără o existență de ghișeu, o viață în gara lumii care de mult a pierdut trenul spre o destinație doar visată. Viața în Hristos te desprinde de limitele paradoxului asumat. Viața cu Hristos ne eliberează de robia lumii prin asumarea sarcinii Sale, a jugului Său, atât de ușor de purtat în dimensiunea nouă a harului. El este Învierea. Înaintea trăirii unei vieți reale, chiar trebuie să murim față de păcat (Romani 6:2), față de Lege și ritualism fără spiritualitate (Galateni 6:19),  față de noi înșine (Romani 14:7). Numai prin Înviere intrăm în abundența vieții anticipată de moartea bobului de grâu (1 Corinteni 15:36,42). Viața e mai mult decât pământul din care suntem plămădiți (Geneza 2:7), mai mult decât pământul pentru care trudim fără izbândă (Geneza 2:17-18), mai mult decât pământul în care ne vom întoarce (Geneza 2:19). Trăiește pentru o nouă dimensiune, pentru o împărăție veșnică, pentru un Hristos care a murit împreună cu tine, pentru a dobândi o viață nouă (Galateni 2:20). Viața e mai mult decât mall și mașini comode. Viața e mai mult decât concedii și amintiri plăcute. Viața e mai mult decât îți închipui. Viață poți avea în Hristos. ,,Eu sunt învierea și Viața”, a spus Hristos. Cine crede în El, chiar dacă a murit, va trăi. De aici începe viața. Viața e mai mult decât pământ.

Începe să trăiești!

ἐγώ εἰμί – Eu sunt.

ἐγώ εἰμί – Ego eimi. 

Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: ‘Cel ce se numeşte Eu* sunt m-a trimis la voi. – Exod 3:14.

Celebrul Eu sunt. Cu siguranță nu îl poți îngrădi pe Dumnezeu în cele două cuvinte. Admitem faptul că realitatea comună oamenilor solicită raportarea existenței noastre la un Dumnezeu rezonabil înțelegerii umane. Moise își pierde din nou răbdarea și grăbește revelarea de Sine a lui Dumnezeu în pustia rugului aprins prin adresarea întrebării: ,,Cine ești?” Este refrenul curiozității absente față de nivelul implicării spirituale solicitată de Dumnezeu. Pavel pe drumul Damascului rostește aceeași întrebare: ,,Străinule cine ești?” Îmi pot subordona gândurile lumii ideilor Tale, cu condiția întâlnirii desprinsă de un protocol golit de orice intenție spre mai mult.

Același Dumnezeu, aceeași declarație: ,,ἐγώ εἰμί – Ego eimi.” Eu sunt. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Celebrarea prezentului dovedit de trecut și mângâietor privind spre viitorul atât de străin nouă. Eu sunt. Identitatea Sa ne este atât comună, cât și străină, necesară și totuși conflictuală vis-a-vis de mulțumirea noastră cu destul. Eu sunt. Prezent și totuși nevăzut, având mila tatălui sensibil pentru oricare om atent la detaliul întâlnirii cu El.

,,ἐγώ εἰμί – Ego eimi” avea să spună Hristos unui popor surd și totuși vocal, surprins în navigarea spre religia de nicăieri. ,,ἐγώ εἰμί – Ego eimi.” Eu sunt ușa oilor (Ioan 10:7), păstorul Cel bun (Ioan 10:11), pâinea vieții (Ioan 6:35), lumina lumii (Ioan 8:12), învierea și viața (Ioan 11:25), calea, adevărul și viața (Ioan 14:6), Vița (Ioan 15:1). Atât de complex și totuși atât de simplu, divin și uman, credibil în iubire și intenție. ,,ἐγώ εἰμί – Ego eimi.” Ce Dumnezeu suprem. Stăpân și Tată. Domn și frate. Mare preot și Jertfă. Rezonabil și totuși drept. Ferm și totuși abordabil. Aici și totuși departe. ,,ἐγώ εἰμί – Ego eimi.” Moise a priceput că Dumnezeu nu are început și nici sfârșit, motiv pentru care chiar Ioan, în Patmos, iubește fără rezerve pe Cel ce a cuprins în El, ca infinit, atâtea calități de nedescris.

Cutremurarea temeliilor generației noastre se va realiza atunci când în mod onest vom solicita răspuns la întrebarea lui Hristos: ,,Cine spun oamenii că sunt?” Toți autorii evangheliilor sinoptice au păstrat tăcerea în fața lui Hristos. Petru a vorbit și în numele nostru: ,,Tu ești Hristosul.” Tu ești, de fapt ,,ἐγώ εἰμί – Ego eimi.” 

Nu renunța să crezi.

„…Dar părul capului lui a început iarăşi să crească!”- Judecători 16.22

În întunericul lipsit de perspectivă, privat de libertatea cu care defila fără restricții, Samson trăiește cu regretul anilor în care ar fi putut decide altfel. Un erou învins, o poveste încheiată prea curând, o legendă lipsită de un real suspans. Așa îl umileau filistenii, fără a ține cont de cele mai elementare reflexe de diplomație. A fost un timp al cântecului de război, al zilelor glorioase de altă dată, a clipelor ce au conturat un vis născut dint-o viziune a celui obișnuit să meargă doar spre biruință. Samson a fost celebru pentru o punere loială la dispoziția Celui atotputernic, convins fiind că, îi revine nobila onoarea să stea la masa celor mari, doar datorită unei favori gândită de Stăpân.

Samson vorbește mai tare decât lovește, pentru că mesajul lui alarmează cu mult mai mult decât ne-am fi închipuit. Învins de o femeie abilă și mult mai stăpână pe emoții și porniri decât eroul pogorât la Gaza, acest Samson perceput ca un coșmar de cei învinși, cuprinde într-un singur episod, regretul celor care cred că sunt ceva fără Hristos. Greu nu este să iei decizii. Greu este să trăiești cu decizile pe care le-ai luat. Iată că și cei de neoprit cunosc stagnarea datorită lor. În închisoarea celor ce se laudă cu orbul fără viitor, în rușinea străină unui cavaler de anvergura lui, Samson parcurge, până la restaurare, drumul înfrumusețării pentru o galerie a celor demni. În tăcerea temniței mai reci ca inimile filistenilor, viziunea unui bun erou începe să lucreze. Iată că vizionarii văd, cu inima hrănită de curaj, mult mai departe decât privesc cei obișnuiți cu limitele celor ce visează atât de mărunt.

Drumul spre cer a fost la distanță de o rugăciune. Atât. O rugăciune care celebrează o nouă identitate. Identitatea croită din ruina care mă conștientizează că, pentru Dumnezeu, rămân un erou chiar și pentru că am încercat să schimb ceva. Scos din întunericul lumii filistenilor, dar cu lumina în sufletul schimbat de Dumnezeu, Samson se sprijină pe stâlpii fragili ai corupției și păcatului pe care se fundamenta generația contemporană lui. O rugăciune și un zbor spre eternitate vor face din Samson un om cu adevărat puternic. Nu pentru că lovea bine, ci pentru că a ales să încheie diferit. În viață, nu este atât de important cum debutezi, ci cum finalizei. Mai bun este sfârșitul unui lucru, decât începutul lui. Nu ne-ar mai ajunge timpul să vorbim despre finalul unui erou căzut la datorie, avea să spună autorul epistolei către Evrei.

Acum spre final, te am în vedere pe tine dragul meu cititor. Probabil, asemenea lui Samson, ai cunoscut înfrângerea datorită lucrurilor cu care te-ai jucat imprudent în cântecul sirenelor care alină până la pelin poziția dobândită în Hristos. Încă ai timp să speri, să crezi și să acționezi. Dumnezeu este mai puternic decât trecutul tău, decât păcatele tale, iar o inimă predată în mâna Celui priceput la toate, înseamnă o redobândire a frumuseții visului hrănit cu așteptarea celui hotărât să-l pună în operă. Samson a mizat pe caracterul neschimbător al Dumnezeului pe care nu L-a văzut atunci când, încă, mai avea cu ce. Pentru că lumea, oricât ar încerca, nu va reuși să îți fure viziunea. Dumnezeul care și-a dat întâlnire cu Samnson în momentul lui de sinceritate, își va da întâlnire și cu tine. Pregătește-te să cânți și să joci de bucurie, chiar și atunci când vrășmașul admite că ai pierdut. Cine știe, poate chiar de data aceasta, viața ta va căpăta un sens.

Amânarea noastră cea de toate zilele.

„O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă.”

-Prov. 13.12.

Toate evenimentele vieții, pe care nu le gestionăm înțelept, prudent și cu așteptarea implementării în mod real a voii lui Dumnezeu în demersurile de zi cu zi, ne vor produce un disconfort îndelungat. Israel a avut o misiune clară, să dărâme altarele străine în momentul debutului cuceririi țării mult visate în pustia anilor irosiți fără vreun rost. Comoditatea sau poate teama de a distruge ceea ce este încă fragil, dar parșiv în valențele consecințelor pe care le administrează sufletului înșelat, va conduce la suportarea cu stoicism și fără mijloc de evadare din alegerile neinspirate, spre pierderi inimaginabile. A sosit într-un final responsabilitatea în mintea lui Israel, care decide să se ocupe de ghimpele preocupat să ofere doar jenă. Dumnezeu îi spune că este deja un prea târziu, în ciuda bunelor intenții, dar tardive, ale unui popor care discerne lent miza existenței unui adversar hrănit de răzbunări și ură. Până astăzi, Israel achită nota de plată a unei amânari de nedorit. Este cu atât mai nedemn pentru Israel deoarece, în istoria lui, a dat dovadă de amânare și indecizie în momentul în care părea divizat de mesajul celor 12 iscoade. Zece iscoade cer un destin în pustia falimentului umbrit de teama cu care mentalitatea s-a format în cei 400 de ani de robie. Doar două iscoade cer defilarea armatelor lui Israel sub steagul lui Dumnezeu, care pășea, în mod real, înaintea lui. După o noapte de plâns degeaba, același Israel conștientizează că războiul nu îl poartă el, ci Dumnezeu. Datorită nehotărârii de o seară, Israel pierde 40 de ani din viață într-o pribegie a cercului vicios, total neîntrerupt de zvâgnirea conștiinței care, probabil, s-ar fi vrut schimbată.

Atunci când nu tratezi la timp intenția compromisul care te poate afecta etern, consecința nu-i poate fi minimalizată de răzgândiri ulterioare. Un rege puternic nu caută război cu cei din jur, dar este întotdeauna pregătit să lupte împotriva celor ce scot sabia și îi provoacă dreptul de a exista în pace. Este un adevăr pe care Israel l-a învățat în timp, dar oare biserica contemporană, pricepe miza existenței sale? Păcatul înfășoară lesne, proiectând visul unei diplomații din care doar el are de căștigat, ca nu cumva, reacția sufletului convins de pierderi, să developeze tentativa unei izbăviri timpurii. Găsesc prea multă toleranță față de ceea ce Dumnezeu a spus că nu pot exista în economia închinării bisericii contemporane. Ceea ce tolerăm astăzi, datorită declarației prost înțeleasă de unii slujitorii ai altarelor, cum că se impune cu necesitate să acceptăm, fără întrebări,  în toate arile de contact: “political correctness”, mă scandalizează. Mesajul lui Dumnezeu nu trebuie filtrat prin nebunia exegezei atee. Mesajul lui Dumnezeu nu se negociază, ci prin implementare construiește un alt mod de a fi, un mod de a trăi total diferit în armonia comuniunii cu Hristos.

Învățând din greșelile trecutului nedemn, noi biserica contemporană, nu mai putem accepta compromisul, înțelegerile de sub masă, tentativele care au ca scop acceptarea dominației profanului asupra sacrului. Slujitorii altarelor trebuie să implementeze gândul împărăției cerurilor în mintea generației de astăzi. Nu putem fabrica scuze, scuze care întăresc standardul unei vieții spirituale eșuate. Se impune luarea unei decizii, o decizie care îngroapă trecutul cu neajunsurile din care s-a clădit, iar trăirea în prezentul curtat de eternitatea întâlnirii cu Dumnezeu, ne poate reda credibilitatea în ochii unei lumi în derivă. Biserica are un mesaj, un cap și un ideal realizabil. Hristos nu se dezice de cei în inima cărora pocăința restaurează ființa. Petru în comparație cu Iuda, a ales calea reconcilierii cu Dumnezeul care îl recredibilizează în fața colegilor ucenici. Tot Petru rămâne piatra pe care biserica s-a clădit, pentru că Dumnezeu este specialist în modelarea vieții unor oameni care nu amână întâlnirea cu ziua cercetării, ziua luării unor decizi radicale care oferă sens și scop vieții înfrumusețate de harul restaurator al Domnului. Billy Graham spunea că: ,,atunci când un om curajos ia atitudine, coloana vertebrală a celorlalţi se înţepeneşte.”

Amânarea se sfârșește acolo unde credința îi scurtează domnia. Doamne, redă-ne credința. Și credința, cu siguranță, ne va pune în mișcare.