Capătul pământului tău.

De la capătul pământului strig către Tine cu inima mâhnită şi zic: „Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine!” – Psalmul 61:2 – 

David, un om profund și nobil. David, regele fugar. Un rege în derivă. Psalmul acesta construiește decorul unei destinații incerte. David este atât de departe de destinația mult visată. Un capăt al pământului pentru care și-a croit un drum cu sabia scoasă alarmant de des. Care este capătul pământului tău? Capătul unei relații în care ai investit generos. Capătul unei iubiri devenită o iluzie. Capătul puterilor în lupta cu cancerul, cu respingerea, cu abandonul, cu eterna noastră depresie. A trebuit să mergi până la capătul pământului să găsești prieteni și să afli că lumea e cu mult mai rea decât refugiul porcarului, din țara pribegiei, ca substitut al Tatălui de acasă (Luca 15:15, 20).

Decorul influențează și starea lăuntrică a psalmistului. O inimă mâhnită te poate conduce spre singurătatea pe care doar Dumnezeu, prin psalmi, o mai poate alina. Nu a fost prima noapte tristă, cu incertitudini mai mari decât Goliat, în viața tânărului păstor. Dar cu siguranță, capătul pământului este ultima stația spre nicăieri. Acolo, David strigă, în amintirea unor experiențe timpurii, spre Dumnezeu. Atât ți-a mai rămas. O rugăciune spusă ca motivare a naufragiului neevitat. Acolo, la capătul pământului, cu inima zdrobită, cu strigătul profund dezorientat, David conștientizează adevărul pentru care merită să speri pentru o dimineață fără nori. Și noaptea are farmecul ei. Pentru că nici bezna nopții nu poate ascunde cerul înstelat.

La capătul pământului e locul potrivit în care afli că Dumnezeu este deja acolo. Oriunde vei căuta refugiu în afara lui Dumnezeu, nu vei face decât să adâncești abisul de care încerci să scapi. David a exersat drumul spre marginea mării (Ps.139:9), loc în care află că drumul cel mai scurt spre o nouă viață, duce pe stânca pe care singur nu o poate urca. Este stânca Golgotei, unde Hristos în singurătatea păcatului, luat de bună voie și din iubire, striga cerului cu inima mâhnită: Dumnezeule, Dumnezeule pentru ce m-ai părăsit (Matei 27:46)? Acolo, pe stânca pe care vei urca, vei afla că Hristos a cunoscut însingurarea de Tatăl, ca tu și cu mine să nu mai pribegim pe nisipurile mișcătoare ale lumii în derivă. Pe stânca pe care singur nu o poți urca, se zidesc construcțiile eterne (Matei 7:25). Stânca îți oferă chiar și apa pentru care ai bătătorit în van drumurile lumii, pentru că Stânca este Hristos (1Corinteni 10:4), atât pentru tine, cât și pentru Samson (Judecători 15:19).

David a înțeles în timp, că refugiul și suportul său vine din mâna unui Dumnezeu stabil, neschimbător, răbdător și disponibil. De la capătul pământului David începe alergarea spre o destinație nouă, stabilă și dorită (vs. 4) De la capătul pământului, spre destinația noastră eternă, vom ajunge doar cu suport divin. ,,Du-mă pe stâncă” (vs. 2), avea să spună David. Spre capătul pământului a mers singur. Spre stâncă, doar prin și cu Hristos. Acolo vom celebra alături de David, noi toți aceia care, am cunoscut capătul pământului și începutul unei relații autentice cu Dumnezeu. Acolo se cântă cu zâmbet și lacrimi.

Acolo, pe stâncă, viața începe să fie trăită cu adevărat.