Onest cu crezul meu.

,,…știu în cine am crezut!” 2 Timotei 1:12

În clasa a IV a avut loc schimbarea profesorului de religie în școală. În sala de curs a intrat o doamnă mare, impunătoare, aspră și cu mult tact. A deschis lecția din acea zi făcându-și un grăbit semn al crucii cu fața spre geam și cu ochii la noi, moment în care a vânat, fără amânare, pe singurul copil care, în timpul rostirii rugăciunii adresată fecioarei Maria, a evitat să se închine și chiar să rostească această rugăciune. După rugăciune am fost adus în fața clasei, moment în care m-am simțit precum Martin Luther în fața unui sobor al Romei, confruntat și ilarizat pentru crezul meu. Acolo, în fața martorilor văzuți și nevăzuți am răspuns celei mai grele întrebări despre identitatea mea, atunci când, acuzator, am fost interogat despre confesiunea din care fac parte. Întrebarea a fost directă: ,,Ivane, tu ești pocăit mă?” ,,Da, sunt!” Știam că sunt privit ca fiind diferit, dar nu m-am gândit că opțiunea mea religioasă poate fi ținta unei tiranii a majorității. Anii au trecut, dar confruntarea în public, vis-a-vis de crezul meu, mă urmărește și astăzi.

Într-o lume dominată de ideile filosofice tributare unui raționament orizontal și golit de intenții spre salturi metafizice, noi creștinii căutăm un reper doctrinar pentru a ne fundamenta opțiunea spirituală. Aflați la intersecțiile marilor concepte despre lume și viață, găsim răgazul necesar pentru validarea proprilor argumente pe care le justificăm și biblic. Imediat după moartea apostolilor și chiar a părinților apostolici, creștinismul a dat examenul dogmei, atunci când Arius din Alexandria a pus în mișcare episcopii de pretudindeni prin demența cu care și-a construit argumentarea pentru demontarea adevărului, cum că Hristos, nu este nimic mai mult decât o ființă creată, nefiind de aceiași natură cu Tatăl. De ce în 325 d.p.Hr și ulterior în cele 7 concilii ecumenice (în cazul bisericii răsăritene) sau a celor 21 concilii ecumenice (în cazul bisericii apusene), creștinismul și-a apărat adevărul pe care îl predica cu convingerea că este infailibil și necesar pentru mântuirea fiecărui credincios?

Pentru crezul de la Niceea și ulterior pentru dogmele proclamate de creștinism s-a dat o bătălie de onoare, iar intrarea în arena gândirii veacurilor aflate sub influența filozofiei, a reprezentat cea mai înaltă formă de sacrificiu. Pentru crez plătesc un preț, chiar și cu viața. Pentru adevăr, s-a trăit și chiar s-a și murit. Astăzi, creștinismul contemporan a rămas în vestiarul pregătirii doctrinare înainte de meciul pe care nu îl poate evita. Dacă ar fi să fiu onest cu crezul meu, trebuie să văd mai întâi dacă am un crez. Dacă crezul meu este 100% izvorât din Scriptură și nu din tradiție sau gândire creștină de tip confesional sau , el singur se poate apăra fără echivoc. Dacă mi-l asum ca pe un crez, el formează mai mult decât a,b,c-ul convingerilor mele. Crezul se proclamă, crezul se trăiește, crezul se iubește. Pentru ce fugim de mesajul Scripturii și devenim prizonierii unor amatori hrăniți cu iluzii proprii? Crezul este crez, chiar dacă provoacă contradicții în așteptările mele, iar prin absența unei coeziuni necesare între mintea mea și el, îmi voi asuma o subordonare a vieții mele în mod plenar pentru dobândirea mântuirii care derivă din jertfa lui Hristos, un adevăr enunțat de crez. Prea mult adevăr diluat de dragul păstrării maselor în zona unei influențe religioase. Dacă masele nu își asumă un crez autentic, Scriptural și nenegociabil, mi-e teamă că, prin superficialitatea aceasta, nu se vor naște ucenici reali.

Dacă vrei să fi onest cu crezul tău, nu poți ajunge selectiv. Nu poți favoriza unele texte din Scriptură în detrimentul altora, doar pentru a fi onest confesional. Apostolul Pavel afirmă într-o generație în care singurul text scris, ca normă de Scriptură, era VT și că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos omului lui Dumnezeu (2 Timotei 3:16), iar rostirea apostolilor, sub directa îndrumarea Duhului Sfânt a fost canonizată ca fiind Scriptură. Toate scrierile care însumează NT au fost acceptate de către biserică, au fost scrise de către apostolii Domnului Isus, iar între ele s-a păstrat o armonie doctrinară perfectă. Pe tot parcursul dezvoltării gândirii creștine, miza a fost păstrarea nealterată a Scripturii. Evul întunecat a reprezentat cea mai neagră perioadă din istoria bisericii, datorită slujbelor ținute în limba latină în toate bisericile din Apus, o limbă înțeleasă doar de preoți, dar și a corupției clerului care vindea indulgențe unor oameni cu intenții și cugete oneste, iar migrația și războaiele purtate cu poarta otomană în Răsărit, au fragilizat întărirea dogmelor fundamentale ale creștinismului. Scriptura nu era tradusă în limbile națiunilor în care se țineau slujbe în cinstea lui Dumnezeu, iar mirenii rămâneau într-un întuneric doctrinar tolerat de liderii bisericilor care se temeau să pună Biblia în mâna omului obișnuit. Anii au trecut în graba lor sortită, iar creștinismul contemporan, aflat într-o pretinsă libertate de cuget și practicare a crezului pe care susține că îl mai are, se găsește stagnând într-o defensivă cu care s-a acomodat. Dacă ar fi să fim onești, cum ar suna crezul nostru în contextul în care divorțul, avortul, libertățile sexuale nestăpânite, tupeul și ilarizarea tuturor încercărilor de promovare a valorilor creștine sunt înfrânate de umanism și consumism? O viață fără norme conduce fără echivoc la haos și împietrire. Nu poți salva viața unui pacient bolnav care refuză în mod insistent, tratamentul salvator. Crezul nu poate deveni crez fără o zdrobire lăuntrică. Crezul se fundamentează în timpul umblării cu Dumnezeu. Enoh a umblat cu Dumnezeu, iar Moise i-a privit și degetul cu care scria pe piatra zdrobită de piciorul altarului din vale, dar și spatele atunci când, frumusețea prezenței lui Dumnezeu a eclipsat frumusețea lui Adam și a paradisului pierdut. Chiar și apostolii în parcursul celor peste 3 ani, au declarat cu profundă responsabilitate că Hristos, este Dumnezeul întrupat pentru îndeplinirea planului veșnic al Sfintei Treimi.

Crezul meu este Scriptura întreagă. Dacă confesiunea din care fac parte, îngrădește exprimarea vreunui adevăr etern și neschimbabil rostit de Dumnezeu în această carte, atunci mă găsesc într-un carusel din care mă voi da jos fără ezitare. Nu poți muri pentru un crez pe care nu l-ai avut și pe care nu l-ai trăit în mod real. Pierderea valorilor etice și morale surprind umanitatea într-un derapaj ireversibil. În numele iubirii aproapelui nu am voie să Îl urăsc pe Dumnezeul crezului meu, pentru că crezul meu nu este altceva decât o prelungire, cu scop de implementare urgentă, a voii Sale în viața mea. Scriptura rămâne un stâlp stabil și necesar opririi răului care tinde să ajungă la desăvârșire în natura umană păcătoasă.

Dacă îmi asum să fiu onest cu crezul meu, îmi accept izolarea sau exilul de care au avut parte toți aceia de care lumea nu era vrednică (Evrei 11:38). Crezul cere fidelizarea celui care îl trăiește. Crezul nu rămâne o doctrină moartă a marilor teologi, ci crezul devine o realitate vie și sublimă a creștinului întâlnit cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt. Crezul devine un mod de a fi. Crezul meu este acesta: Hristos este Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat, a murit și a înviat pentru mine, care S-a înălțat pe scaunul Tatălui de domnie și care se va întoarce după mine. De fapt crezul meu este Hristos în care VT și NT își găsesc împlinirea perfectă.

Fii onest cu crezul tău!