Supus sau nesupus autorității statului?

Romani 13:1-7.

Apostolul Pavel scrie Epistola către Romani unei biserici nou formate, aflate sub persecuție Romani 8:33-39. Situația politică din vremea scrierii acestei epistole era suficient de explozivă pentru biserica proaspăt formată. Pavel oferă sfaturi practice pentru biserica aflată în Roma sub domnia lui Claudiu.

Epistola a fost scrisă în jurul anului 55 d.Hr. în timpul celei de-a treia călătorii misionare a lui Pavel, pe vremea lui Nero ( 54-58) stăpânire sub care au fost martirizați numeroși creștini. Scopul scrierii Epistolei către Romani, este aducerea neamurilor la ascultarea credinței.

Pavel definește credința ca pe o ascultare de Dumnezeu, ca pe o supunere a întregii noastre ființe lui Hristos, iar de-a lungul epistolei caută să îi învețe pe credincioși pricipiul ascultării. Într-un context social depravat din punct de vedere moral, apostolul Pavel caută să disciplineze credinciosul să fie supus autorității statului chiar și în context de prigoană. În Romani capitolul 13:1-7 apostolul Pavel ține să amintească acestor credincioși faptul că, Dumnezeu a pus o ordine în lumea creată și cei ce vor să îi placă lui Dumnezeu se vor supune acestei autorități.

Nesupunerea față de autoritățile guvernamentale este în ultimă instanță nesupunere față de porunca lui Dumnezeu. Atunci când apostolul Pavel declară Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; (Romani 13:1) fără să menajeze nici o categorie socială. Bogați, săraci, liberi, robi, copii, părinții etc., au datoria morală față de Dumnezeu să se supănă ordinii lăsate de El. Prin stăpânirile cele mai mari,  apostolul Pavel face trimitere nu numai la magistratura supremă, ci și la toate instituțiile care au autoritate asupra noastră. Cuvântul stăpânire (autoritate) (exousia) este folosit pentru cei investiți cu putere, iar mai mare (huperechon) face trimitere la orice altă autoriatate ce este deasupra noastră. Chiar și Mântuitorul Isus a recunoscut autoritatea statului în momentul în care a declarat: dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu  Matei 22:21.

Totuși în cartea Faptele Apostolilor 5:28, 29 găsim scris  Petru şi apostolii ceilalţi, drept răspuns, i-au zis: Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni! Răspunsul acestora vine în urma interdicției pe care mai marii Iudeilor le-o pusese, de-a nu mai predica în Numele lui Isus Hristos. În opinia mea consider că un credincios se poate supune autorității statului până acolo unde intervine imoralitatea impusă de stat. Există o ascultare limitată față de această autoritate, iar ea este condiționată de ceea ce ni se impune. Un credincios are datoria de a rezista în fața faptelor imorale, unde etica promovată de Scriptură este călcată în picioare. Credinciosul nu trebuie să cadă în extrema comiterii imoralității numai pentru că statul o cere.

În versetul 2 din Romani 13 Apostolul Pavel spune: cine se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu şi cei ce se împotrivesc îşi vor lua osânda. Stăpânirea este de sorginte divină, iar ea trebuie respectată și ascultată din motivul enunțat mai sus și anume: rândială pusă de Dumnezeu.  Pedeapsa pe care Dumnezeu o aplică, este venită ca o consecință a neascultării față de autoritatea statului în etica și limita cuvântului lui Dumnezeu.  Refuzarea recunoașterii autorității lăsate de Dumnezeu atrage osânda, (condamnarea) așa cum traduce Cornilescu.

Termenul pentru slujitorul lui Dumnezeu din acest pasaj, folosit în limba greacă este: ,,diakonos’’. Pavel folosește acest termen vorbind despre capacitatea unui credincios de-a se supune, ca slujitor, sau lucrător lui Hristos sau altor credincioși. Guvernarea este diaconat pentru Dumnezeu, iar așa pentru diaconie se cere smerenie și umilință. Statul este slujitorul lui Dumnezeu să facă bine vs 4 pentru binele tău, iar o țară fără autoritate   se încadrează în categoria lui Israel despre care se spune ,,când în țară un era împărat și fiecare făcea ce îi plăcea.’’Judecători 17:6. Slujba pe care o are de îndeplinit statul, este poruncită de Dumnezeu, care îi pune în mână autoritatea de oferii sentințe pentru cei ce trăiesc în dezacord cu legile morale ale statului.

Statul are o slujbă sau mai exact o responsabilitate, el este lăsat pentru a ne forma comportamentul social și de a înfăptui dreptatea civilă, pentru a ne împăca unul cu celălalt, pentru a promova pacea generală și liniștea. Sfera guvernării civile cuprinde protejarea, păstrarea și promovarea dreptății, ordinii și păcii.O societate fără autoritate care reglementează ordinea și dreptatea este condamnată la haos și autodistrugere. Statul este în măsură să aplice dreptatea și să păstreze o conduită morală și legală impecabilă. Asta un este neapărat o utopie. Funcțiile statului sunt promovarea și răsplătirea binelui și limitarea și pedepsirea răului. Restrângerea și pedepsirea răului sunt recunoscute în general ca responsabilități primare ale statului.

Responsabilitatea credinciosului este și de a plăti ce este dator față de stat –Tot pentru aceasta să plătiţi şi birurile, căci dregătorii sunt nişte slujitori ai lui Dumnezeu, făcând necurmat tocmai slujba aceasta. Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea.  Plătirea taxelor este o confirmare a ascultării de porunca de-a ne sunpune autorității statului. Așadar plata taxelor devine o responsabilitate a credincioșilor față de Dumnezeu însuși.

Plata vămilor și a birurilor un sunt singurele expresii ale supunerii noastre, ci una din expresiile ei. Datoria noastră ca oameni ai lui Dumnezeu este să cooperăm la buna funcționare a statului. Nu putem fugii de responsabilitatea achitării datoriilor noastre față de stat. Contribuția noastră trebuie să fie atât cât cere statul. Mântuitorul Isus a răspuns afirmativ la întrebarea dacă este bine  să plătim bir Cezarului. Răspunsul Său a fost acesta: dați, dar Cezarului ce este al Cezarului.Matei 22:21. Hristos nu neagă autoritatea, nu contestă plătirea birului ci dimpotrivă, le încurajează. În lumea creată de Dumnezeu există autoritate impusă, exercitată, dar de ea nu trebuie abuzat.

În concluzie, se ridică o întrebare: de cine să ascultăm mai mult de Dumnezeu sau de Stat? Există situații în care statul nu ascultă de Dumnezeu. Legalizarea prostituției și a drogurilor, legalizarea avortului și a homosexualității sunt semne clare că statul și-a pierdut din moralitate și frică de Dumnezeu. Dumnezeu prin Cezar își exercită autoritatea, dar omul are libertatea de a alege să se supună sau nu, să aplice corect justiția sau nu, să respecte principiile morale ale Scripturii sau nu. Cei ce ne guvernează vor răspunde unei autorități superioare. Hristos descrie sursa puterii statale ca fiind de sus.  Această realitate reiese din cuvântul Domnului Isus pentru Pilat: n-ai avea nici o putere asupra mea dacă nu ți-ar fi dată de sus. Dacă de sus vine puterea, tot sus trebuie justificat ce s-a făcut cu ea.

Statul are o putere limitată nu absolută, iar în momentul în care greșește din punct de vedere moral și comite abuzuri, credincioșii au datoria de a-i aminti limitele clare ale puterii sale. Trăim într-o lume imperfectă, afectată de păcat. Guvernarea statului nu este de cele mai multe ori așa cum cere Scriptura, dar asta nu trebuie să ne descurajeze. Domnia lui Hristos va fi desăvârșită odată cu revenirea Sa glorioasă. Așadar statul are o responsabilitate, dar și biserica. Responsabilitatea lor este să fie slujitori ai lui Dumnezeu fără să se producă o fuziune între cele două. În istoria bisericii cunoaștem abuzurile pe care aceasta le-a făcut sub sceptrul statului neglijându-și datoria și responsabilitatea (evul mediu, etc).

Statul are datoria și responsabilitatea sa. Biserica are datoria și responsabilitatea și misiunea sa, ideal ar fi ca nici unu din cele două, enunțate mai sus, să nu-și piardă identitatea și scopul. Dumnezeu a lăsat statului responsabilitatea păstrării ordinii și bunei funcționării a unei țări. Credinciosul are responsabilitatea de a se supune nu cu sens de închinare, ci de ascultare față de legile morale pe care statul le impune.